CRONICĂ LITERARĂ

Ionel Bota · Sintagme Literare · 2025
Volum: Oameni în trening

„Sintagme Literare”

Un kafkian. Despre „anotimpurile” fluxului și refluxului în proza lui Robert Șerban

Să vorbești, cât mai aproape de adevăr, de autorul la scrisul căruia ai manifestat de multă vreme aderențe, nu întotdeauna îți stă în fire. Între jocurile textului și stridența unui refuz de a priza alerta ființei tale, asamblajul epic, mai cu seamă, are întotdeauna o justificare în crearea unui efect de regie. Numai că teodiceea leibniziană, de pildă, e departe iar energiile principiului metafizic dintr-un text narativ disculpă orice idiosincrazii personale. În proza lui Robert Șerban, autenticul vine tocmai din paroxismul trăirii. Volumul Oameni în trening (Iași, Editura Polirom, 2021, 208 p.) induce un cotidian inițiatic în care imediatul întreține tectonica epicului iar formula de factură gnostică a stărilor contrastante (Volkelt) disjunge „erezii” așa-zicând patetice și practici retențiale.
Povestirile acestei cărți, mai degrabă, exhibă, aproape fiecare, stări de conștiință etică, personajele își întrețes prezumții, prejudecăți, comportamente în magma textului dar identitatea acestor construcții narative are ceva paideic, viața e un balansoar, pentru unii glorie, pentru alții lințoliul uitării. Ceea ce conferă vitalitate imaginarului narativ este în egală măsură și penița naturalistă. De pildă în Buburuza (titlu foarte cuminte față cu atmosfera foarte agitată a povestirii) un client al barului poartă un dialog de un sarcasm nimicitor cu o chelneriță căreia anterior îi „caftise” amicul; în Buchetul de nemuritoare, tema-detaliu a florilor din plastic s-a ivit dintr-un fel de optică a abjectului obsesiv fiindcă eul narator descrie cu un sarcasm nimicitor desfășurarea spectacolului, „tablourile” comediei având scene diferite (magazinul, locuința, cimitirul) de parcă s-ar împlini cheia unei povestiri apocrife. Avem istorii alienante cu pasagera de pe centură devenită cap de afiș în evenimențialul cotidian al poliției și al emisiunilor de știri radio-tv (Pasagera din stația de autobuz) ori cu moderatorul glorios al talk-show-ului, decăzut deodată din turnanta succeselor din cauza unui accident care-i reamintea că avea cândva oroare de sentimentul vagului: „Însă, la câteva luni după ce împlinise cei 40 de ani, a suferit, din cauza celor 126 de kilometri la oră pe care îi arăta vitezometrul, un accident rutier. A scăpat cu viață, dar fără ochiul drept. Și cum patronii postului de televiziune la care lucra nu văzuseră niciodată pe alte canale TV, naționale sau internaționale, un moderator mutilat, i-au mulțumit pentru colaborare și i-au găsit înlocuitor.” (Niciodată nu!, p. 72-73).
Ca prozator, Robert Șerban știe, din deja vasta experiență de jurnalist, cât de expresiv trebuie relatat exemplul anecdotic. În majoritatea povestirilor de aici, autorul acesta pare să aibă un cult al intimității provizorii, adoră să păstreze controlul asupra perspectivei narative, mimează atenția deferentă (în Chiar nu contează, Superman și Ce țărancă, frate!) dintr-o grijă în plus pentru coacerea deplină, artistică, a textului. Nu întâlnești vreo bunăvoință excesivă iscată din netăgăduita intuiție fertilă, parte esențială din strategiile prozatorului, între erezie și naivitate construcția narativă câștigă pas cu pas prestigiu. Practic nu urmărești, citind, o poveste, frumusețea (sau „urâtul”) ei, totul emană seducție epică, scriitura are „înțelepciunea” ei, delir de apoftegme și simplitate, în fapt. Înapoi în țară, schița care deschide cartea, are un el și o ea, denuanțează o gravitate sapientă pe care cel revenit, cu mașina proprie, după un timp în țara tuturor schimbărilor, inclusiv de mentalitate, a noastră adică, nu e încă „obișnuit”cu falsa suveranitate a unor clișee pentru că el mai crede în notorietatea personală până la limita bunei măsuri: „- Mai mergem? / – O, sorry! Am uitat să întreb: unde să…? / – Oriunde. Nu-s eu șeful. / – Dar nici eu nu sunt șef. Vă las unde doriți. / – Păi, și cum, mă lași așa? – Cum adică? / – Păi, de ce m-ai luat? / – Cum de ce v-am luat? / – Am urcat degeaba? / Degeaba?! Ați făcut semne să opresc… / – Și ce semn să fi făcut? / – Cum ce semne? / – Domne, ești prost sau te prefaci?” (Înapoi în țară, p. 7).
Inteligența persiflantă a autorului, din unele povestiri (Inevitabila demență nu e singura) îndulcește substratul parodic iar umorul subversiv e mai puțin sarcastic. Flux narativ fără disjuncții într-o cezură a temporalului, definește exemplul anecdotic din Lili; nu știi dacă începe o poveste de dragoste ori dacă sunt oprite ceasurile lumii, tu te-ai adăpostit de ploaie așteptând tramvaiul, adăpostul e în casa scării, prin tunel vine ea, ție îți vin ideile, ești inspirat, visezi unguentul, vine unguentul, visezi masajul, vine masajul. Criticul aștepta epicul, vine epicul. Robert e prozator în această curajoasă carte, e un posibil kafkian, descins direct din „cenaclul” maestrului său, el devoră o realitate în care, deși se mișcă exaltat, nu crede, are doar bănuieli (vezi Ghimbir-ghimbir, unde ceaiurile și răsfățul lunii de miere sunt brusc obliterate de înjurătura mirelui și Naufragiul din centrul orașului, ciudata poveste a cărților eșuate în utopia unui anticar demodat), o conjunctură cvasi-decrepită a socialului în care toropeala creierului naște din secundă în secundă monștri.
Constantele caracterologice din proza clasică/neo-clasică sunt de mult corodate, în țara veleitarilor agresivi e și greu, tot mai greu, să dezvolți aparențele confirmate, să crezi că explorezi caracterul psihomoral al personajelor tale, să eviți debușeul undei de ocultism și să rămâi ultimul care întrebi: unde e locul naratorului? Pe scaunul electric al digresiunilor aluvionare sau pe fotoliul regal? Moartea cuiva, departe, neștiut, necunoscut (Întocmai ca un elefant), No smoking, cu explozia aeroportului la decolare, ori Sonia, recuperând un coleg de odinioară, Remus, aparent un atlet dar la întâlnirea de după alte zile, obez (Risc ridicat), Rețeaua deasă de fire (o nuveletă) asigură în corpusul cărții convingerea că ne aflăm în preajma unui rafinament narativ, a unei strategii de epicitate concentrată. Fără a fi un spirit „arțăgos”, Robert Șerban e, la fel ca în poezie, un dezinvolt și un impetuos, nimic nu îl mai poate opri să culeagă roadele propriului efort, atunci când ele se ivesc, la fel cu voința libertății de a face artă, de a crea pentru oameni.
Ca și nouă, tuturor, lui Robert Șerban, scriitor echilibrat din generația imediat postdecembristă, ființa îi este copleșită, încă, de interogativ. Mai există cât de cât fărâme din crezul progresist al umanității? Mă îndoiesc. Zarva imposturii, a miturilor false, e tot mai amplă. Nu mai există dorința de edificare valorică, a apărut dorința de distrugere, se propagă minciuna, este schingiuit adevărul, este exaltată loialitatea dar ia amploare obediența de orice natură cu același scop: parvenirea. Eroul prozelor lui Robert Șerban formulează întrebări mai degrabă lui utile, povestitorului. Viciile (Lătratul furios al unui câine, Ca din tun, Ramon sinucigașul) complinesc o slavă falsă, eul auctorial are „grijă” să nu-și lase eroii copleșiți de instincte. Foarte multe proze scurte mimează căderi în plasa pasiunii dar e numai fascinația vârstei tinere și dreptul ei de fantazare în răspăr. Femei și bărbați în mrejele disperării de a nu fi, de a nu rămâne singuri (Cea care stă întotdeauna, Ghinionul dracului, În mijlocul câmpului, Pasagera din stația de autobuz), moarte și nefericiri consumând detalii fals scenografice din prestația episodică a personajelor (O altă lucrare de artă, Alunecarea, Altă viață!, Frica și hoțul, Coroana cu flori, Lozul cel mic), desfășurări gestuale, ca într-un ceremonial cotidian, de senzorial inocent-patetic, cu empatia și adesea hipersenzualitatea cuvenită (Dragul tatii, Școlărița, Injecții cu xilină, Balegă proaspătă, Flagrant, aceasta o altă nuveletă), venerarea moralității fie prin gesturi romantice, fie prin sfidarea ridicolului (Locul nefiresc al inimii, Niciodată nu!, Schimbarea, Foarte aproape, lumânarea), iată mixajele unui clocot ardent de existență fără prejudecăți, furie agonică, îmbrățișări agresive ale eroilor cu realitatea care le distorsionează proiectele, țintele propriei vieți.
Un soi de furor heroicus tranșează feliile acestei realități imberbe în raport cu scopurile indivizilor, cu deversări de versiuni maniacale în acele conștiințe prin care sumbrul convențional abia poate fi înlocuit în acest inconfundabil carnaval cotidian. Robert Șerban nu are ambiția viziunii suprematiste a prozatorilor pre-textualiști, el stă la pândă, eu scormonitor în latențele clipei, și transcrie în straturi suprapuse de epicitate totul, zelos adevărului. Fiecărui personaj, efectiv, i se dăruiește o biografie, o memorie, o metaforă. Lumea nu e inventată dar e o lume destrămată. Refacerile ei țin de jocul eroilor și de modul distribuției prin care autorul știe că urmează să fie titularul unei noi întemeieri. Parcă ar fi un etician talmudist prozatorul, deși nu-l poți numi lejer teoretician al subiectivității. Numai că paradigme profunde instituie în câteva proze un idealism de intenționalitate personajelor/personajului naratori/narator (Caz special, Prețul lui Fery), certitudinea carteziană poate servi, uneori, de infratitlu, imanența e tranzitoriul solipsismelor vieții de toate zilele (Paciente noi, Motive de mâncărime), nici un echivoc nu „întrerupe” sistemele de „cunoaștere” ale gândurilor eroilor așa cum izbutește prozatorul nostru, ca în cazul celebrelor sale poeme para-fine. Cum s-ar spune, altfel, el are un traseu ideatic decisiv, nu unul al bâjbâielilor tatonând, la urma-urmelor, balastul stingheritor al speculativului. Eul auctorial e, de fapt, centrul de gravitație afectivă, e naratorul și martorul, judecătorul clipei și făptuitorul de experimente ca să-și „ajute” eroii să nu păcătuiască, să nu-și rodeze distribuția, să-și învețe și să-și joace foarte bine rolul. Avem, iarăși, exemplele la îndemțnă. Întâmplare de nepovestit și A-ju-tor! Îmbină magicul întrupărilor narațiunii și suspendarea enunțului„realist”, Chiar nu contează recuperează redundanțele generaționiste, traversarea timpurilor lumii, de la părinți la copii, Așa o minune continuă examenul disolutiv al concretului în fantazarea stranietății ca presupusă magiue, aceleași neostoite misterii în Probleme de arhitectură. E un specialist în interioritatea afecțiunii eoilor săi autorul. În Zale sudate una de alta accidentul automobilistic „instigă” realitatea să redevină simulacrul visării dinaintea impactului iar în Gaura din ciorap și pofta de gol umanizarea personajului e un gest de autofondare inepuizabilă, fiindcă omul e om atunci când este atins, o dată în viață, și de rațiunea durerii.
Argumentele unui elogiu firesc adus acestor proze ar presupune un dosar voluminos. Dar elogiem asumarea unui efort remarcabil din partea povestitorului de a-și polei textele cu lucirile irizate din viziunea unui vast arhi-text.

Ionel BOTA