Prozatorul Robert Șerban

Orizont, nr.1/2022

Alexandru ORAVIȚAN

Prozatorul Robert Șerban
După ce și-a făurit un profil poetic distinct, lesne recognoscibil, de un subiectivism pe deplin asumat, Robert Șerban a simțit momentul unei ieșiri în largul literaturii de o altă natură față de cea din volumele sale de versuri. Oameni în trening reprezintă nu doar volumul de debut al lui Robert Șerban în proza scurtă, ci și încă un experiment de succes, dar cu totul diferit, după cel desfășurat în Poemul curcubeu.
Dacă Poemul curcubeu surprindea prin miza de a scrie neîntrerupt pe o bobină de hârtie, Oameni în trening intrigă prin cel puțin două dimensiuni. Mai întâi, prin concretizarea unui demers din care au răzbătut ocazionale irizări în revista „Orizont”. Poate mulți dintre cei care urmăresc evoluția poetică a lui Robert Șerban nu s-ar fi așteptat la această apariție pe piața editorială printr-un volum de proză scurtă. Însă tocmai decizia de a tatona terenurile mai rigide ale prozei și probarea deținerii mecanismelor de reprezentare specifice genului epic sunt doar două din elementele care stabilesc profilul unui scriitor rotund în cazul lui Robert Șerban, pe deplin dispus să-și asume riscuri, chiar și după ranforsarea valorii sale poetice în peste două decenii și jumătate de activitate literară.
Mai apoi, Oameni în trening reprezintă un demers de succes prin plonjeul neîngrădit în bazinul ficționalizării. Dacă poezia se întrupează adesea sub forma confesiunii egocentrice, proza prilejuiește cizelarea imaginației, prin transferul voit într-o altă mentalitate, ce presupune și conturarea unui idiolect specific fiecărui personaj în parte. Plăcerea cu care Robert Șerban construiește aceste dimensiuni piesă cu piesă e întrezăribilă la tot pasul în prozele sale. Iar dinamismul demonstrat în creionarea de lumi și conturarea de personaje cât mai diverse sunt mărci ale elanului scriitoricesc specific unui „prozator în trening”, etichetă pe care Adriana Babeți i-o atribuie lui Robert Șerban pe coperta a IV-a.
Treningul devine și criteriul simbolic ce plasează personajele într-un perimetru comun: deși provin din categorii socioprofesionale diferite – sportivi, medici, procurori, jurnaliști, pensionari, agenți sub acoperire, femei ușoare etc. –, personajele lui Robert Șerban ajung să îmbrace treningul care nivelează diferențele: nu strălucesc inerent prin nimic, sunt prezențe mai degrabă reduse la statutul unor șabloane ce așteaptă să fie aduse la viață prin situațiile în care vor fi aruncate de mâna sigură a prozatorului. Căci Robert Șerban se folosește de tipare pentru a înfățișa extraordinarul, penibilul, grotescul, comicul (adesea amar) unor situații aparent șterse, comune, parcă deliberat obișnuite.
Din punct de vedere compozițional, prozele ce deschid și închid volumul sunt în bună măsură reprezentative pentru întreaga structură intenționată de Șerban, atât la nivelul textelor individuale, cât și la nivelul volumului ca ansamblu. Înapoi în țară se concentrează asupra unui emigrant român, întors după 25 de ani petrecuți în Canada. Venit de la Budapesta la volanul unei mașini puternice, acesta descoperă cu surprindere o Românie aparent modernizată, cu drumuri de o calitate apreciabilă și peisaje splendide. Însă „o doamnă” preluată dintr-o stație de autobuz la îndemnul acesteia îi asigură o surpriză neașteptată după câțiva kilometri parcurși: „Mai mergem?”
Întocmai ca un elefant îl pune în prim-plan pe Elefantu, un bărbat de 180 de kilograme, înalt de aproape doi metri, cu un nas „ca o trompă”, părăsit de soție chiar după nuntă. Odată cu trecerea timpului, acesta slăbește neașteptat, călătorește tot mai mult și vreme de patruzeci de ani nu se recăsătorește. Când nu se mai întoarce dintr-o călătorie, prietenii ajung la concluzia că „găsise ceea ce căutase, de fapt, în toate călătoriile sale: locul perfect în care să moară, cât mai departe, neștiut de nimeni, întocmai ca un elefant.”
Așadar, volumul începe cu o intrare în România și se încheie cu o ieșire din viață, accentuând caracterul reprezentativ al tipologiilor produse și contrastul fundamental aflat la baza fiecărei întâmplări schițate în Oameni în trening. Lumea din prozele lui Robert Șerban e, în esență, scindată între efervescența poantei și apăsarea morții, iar zgomotul râsului e de cele mai multe ori acoperit de o tăcere grăitoare la finalul multor texte. Capacitatea de esențializare de care dă dovadă prozatorul este remarcabilă mai cu seamă în privința economiei limbajului, trăsătură definitorie și pentru poezia acestuia. Textele rareori depășesc două-trei pagini, iar coordonatele spațio-temporale sunt fixate inginerește: „E mai scurt dacă o iei pe la barieră. Mai scurt ca timp, deși sunt mai mulți kilometri. Nu e aglomerat, e doar un semafor, în rest, roata se-nvârte.” Prozele cele mai notabile ale volumului se află la intersecția dintre experimentalismul tehnicii narative și injectarea țesăturii textuale cu doze atent cumpănite de vervă dramatică.
Zale sudate una de alta este o tragedie în două pagini și un sfert, unde moartea își face prezența simțită în schița alcătuită sub forma unui flux al conștiinței, într-o singură frază aparent interminabilă, ce sintetizează o schimbare fundamentală de destin. Ca din tun, cea mai izbutită piesă textuală din Oameni în trening, își găsește miezul narativ în pederastia dintre Emanuel Cant, poreclit Filosofu, un tânăr jucător de handbal, și profesorul său de educație fizică, David Humă, care nu irosește nicio ocazie din a rumina ontologic: „Să știi că numai o ființă sau creatură înzestrată cu gândire și conștiință poate fi obiect al urii și răzbunării și, dacă vreo acțiune criminală sau păgubitoare stârnește o asemenea pornire, aceasta se întâmplă numai prin relația sau conexiunea ei cu o persoană. (…) Ai un nume frumos. Tu ești frumos. Bănuiesc că știi că în Antichitate, înțelepții, filosofii, bărbații erau parteneri de discuții, de pahar, dar și prieteni. Prieteni foarte apropiați. Nimic nu se compară cu prietenia dintre doi bărbați. Nimic!” Bunăoară, Kant a mărturisit că Hume l-a trezit dintr-o letargie dogmatică; însă doar un talent scriitoricesc de netăgăduit ar fi putut recicla o atare afirmație într-o proză condensată, cu certă tensiune narativă și cu o generoasă doză de comic al situației și de nume.
În definitiv, Oameni în trening reprezintă nu doar familiarizarea cu prozatorul Robert Șerban, ci și anunțarea plină de aplomb a unei noi direcții pentru scriitorul ce și-a pus amprenta asupra poeziei românești din ultimul sfert de veac. În cazul în care Robert Șerban va hotărî să stăruie în această direcție a scrisului, pariul va fi negreșit câștigător. Proza românească deja a câștigat încă un nume important în palmares.