CRONICĂ LITERARĂ
Grațiela Benga · Orizont · nr. 4/2026
Volum: Știu pe cineva
Orizont, nr.4/2026
Grațiela Benga
“Eu sunt ploaia și furtuna”
S-a întâmplat să nu scriu, până acum, despre proza lui Robert Şerban. De-a lungul vremii, i-am întors pe mai multe feţe cărţile de poezie, însă, dintr-un motiv cu totul obișnuit, povestirile din Oameni în trening (2021) nu au mai încăput în tolba cronicarului. De această dată, n-am pierdut ritmul: am deschis volumul Ştiu pe cineva* la puţin timp după publicare și l-am dus la capăt într-o singură seară. Povestiri scurte, îndesate în doar câteva pagini sunt adunate în Ştiu pe cineva. Ghemul lor e înfășurat strâns în jurul micilor întâmplări cotidiene, care ajung să reconstituie, una lângă cealaltă, tabloul unor interogări subiacente, îndreptate spre ce (nu) se schimbă în lume. Ce se schimbă? Vârste, chipuri, relaţii, forme, stări, imagini, percepţii, reacţii. Ce nu se schimbă? Finitudinea, dar și punctele de ancorare, identităţile care se sustrag schimbării și care o permit, totodată. O fondează și o limitează.
Povestirea care deschide volumul, O zi ca oricare alta, aruncă o privire sub drapajul sintagmei „a muri de râs” și prelucrează, fals-ilariant, ursita favorabilă din proza lui Caragiale. „Am picat în genunchi, apoi în patru labe. Râdeam din poziţia aia și auzeam și în jurul meu râsetele puștanilor, ca niște behăituri de iezi înfometaţi ce-mi amplificau starea. […] M-au zguduit hohotele cum nu mi se mai întâmplase până atunci, moment în care m-am înecat cu scuipat. Mi-a venit să tușesc, dar am horcăit doar și-am simţit că ceva mai cald decât sudoarea ce-mi picura din abundenţă de pe frunte, nas și bărbie îmi iese prin nări, se prelinge pe buza de sus. N-am văzut ce-i, fiindcă s-a făcut întuneric./ Când am deschis ochii, am recunoscut crengile unuia dintre nucii din parc. Eram întins pe spate și aveam ceva în nas.”
Evoluţia neașteptată a unui personaj, absorbită metonimic în dinamica unui singur deget sau a palmei întregi (în Cum mi-am intrat în mână), clivajul care desparte înfăţișarea și manierele de stranietatea gusturilor și a vieţii interioare (în Ciudata lui Florinel), fractura stilistică, oglindind ispita mistificării (în Azi e despre tine), demonismul util (în naraţiunea care dă titlul volumului), confuzia fericită (în Dar nu-i pisică), relaţia dintre timp și imagine (în Indestructibil, unde ceasul și tomograful provoacă o contorsiune prin care personajul își inventează/ refuză obiectul de cunoaștere după propria sa imagine de subiect cunoscător) – acestea ar fi doar câteva dintre direcţiile care formează harta povestirilor.
Robert Şerban concentrează materia epică și mizează pe schimbările de traiectorie narativă. De aici, irumpe de cele mai multe ori neprevăzutul, câteodată paradoxalul și, din când în când, ridicolul. Sau toate laolaltă, prinse în același cadru, ca în Limba de moarte a pictorului. În povestirile din Ştiu pe cineva, comunul, varietatea imprevizibilului și singularitatea sunt expuse într-un stil lejer, natural, în care oralitatea dialogurilor sau a naraţiunii nu înlătură tonul amar-melancolic și întorsătura comică, așa cum nu evită nici intervalul duios-hiperbolic și iritarea seismică.
Tocmai explorarea șireteniei imaginilor le conferă povestirilor percutanţă. Înainte de a ști pe cineva, înainte de a vedea ce se întâmplă și de a povesti despre aceasta, naratorul (indiferent de tipul lui) face vizibil un timp care se lasă descompus și reconstruit de o imagine capabilă să îl remonteze, să îi schimbe cursul, să îi adâncească albia și să îi sondeze vâltoarea. Consecinţa? Jocul între imagini-timp. Unele sunt centrifugale; demontează și dizolvă. Altele coagulează și recompun. Inflexiunile timpului sunt captate, așadar, de mișcarea imaginilor (aflate într-un dublu regim temporal), prelungite de la o povestire la alta sau prins în rama stratificată a aceleiași naraţiuni – cum se întâmplă în ultima povestire din volum, care, printr-o oglindă răsturnată, poate fi citită în relaţie cu prima.
Dacă nu te prăbușești acum narează experienţa unui zbor cu avionul, prin furtună, și glisează dinspre vârtejul dezmembrării spre mișcarea în sens invers a structurării. Dincolo de pelicula epică, se vede (prinsă într-o imagine a intimului) acea bătaie de ceas fără de care nici timpul, nici viaţa, nici moartea nu pot fi înţelese. „Nu trebuia să iei avionul. Dacă nu te prăbușești acum, n-o să te mai sui niciodată în avion. În nimic. Roagă-te. […] Simţi în gură un gust sărat. Plimbi limba prin gură. E sânge. Probabil că ţi-ai spart gingia. Sau ţi-ai mușcat obrazul. E un semn. Gustul propriu lui sânge e chiar un semn. […] Spui rugăciunea în cascadă, cu viteza cu care se învârt elicele. Tot mai repede și mai repede, ca să le ajuţi să se rotească, să aibă forţa să treacă avionul prin furtună, și împingi cu picioarele în podea și cu spatele în scaun. Împingi, împingi, împingi. Inima ţi-a luat-o rapid în jos./ Dintr-odată, genunchii ţi se îndepărtează unul de celălalt, mâinile ţi se desfac brusc, maxilarul ţi se deschide, ochii îţi dau buzna din cap. Dintre picioare-ţi curge apa. S-a rupt. Faci explozie. Naști.”
Hrănit din materia aflată în și lângă noi, volumul e un indiciu că povestirea nu și-a pierdut suflul. (O arată, de altfel, și proza scurtă a lui Adrian G. Romila.) În Ştiu pe cineva, Robert Şerban păstrează echilibrul între pensula tăcerii și alegerea cuvântului precis, potrivit să surprindă (ritmic) faptele și să decupeze (geometric) imaginea-timp. Cu un repertoriu stilistic care trece, cu un aer firesc, prin diverse concentraţii de colocvialitate și explorează resurse de poeticitate, povestirile propagă un vitalism discret, care străbate de după colţurile amărăciunilor strânse în anfilada de conflicte. „Mă distrez uneori și scuip pe jos, iar apoi mă las în genunchi și zic: ‹‹A venit Namib, fugiţi!›› Iar saliva dispare în câteva clipe printre grăunţele de nisip. Aici eu sunt ploaia și furtuna și sunt fericit.”