CRONICĂ LITERARĂ

Viorel Mureșan · Steaua · nr. 10 · octombrie 2022
Volum: Ce rămâne din viață / What’s left of life

Steaua, nr. 10, octombrie 2022

Viorel Mureșan

Poeme concise

Robert Șerban nu seamănă cu niciunul dintre poeții generației sale nouăzeciste. Nu-i vorbă, că ludici sunt cu toții, de nedesprins dintr-un cerc al familiei, lărgite și la câțiva prieteni, de asemenea. Dar are el un ceva al său în gesturile cu care mânuiește instrumentul de scris, în alegerea capricioasă a obiectelor, pe care apoi le combină cu ironică duioșie, cu o stângăcie disimulată, în versuri sprințare, poate că prea inteligente pentru natura poeziei, uneori. Cel mai bine, asta, se poate vedea în deschiderea antologiei bilingve Ce rămâne din viață/ What’s left of life, Editura Brumar, Timișoara, 2022: „ca să pot scrie mai bine/ sprijin coala de hârtie/ pe-o carte// numele autorului/ iese din când în când/ la suprafață/ ca un înecat/ și încearcă să mă prindă de mână// scriu repede-repede și apăsat/ iar cuvintele umplu/ coala subțire/ cum bulgării de pământ/ un mormânt proaspăt” (Ca să pot scrie). Autoarele antologiei și traducerii în limba engleză sunt Lidia Vianu și Anne Stewart. Prima dintre ele, într-un mic prolog, face și considerații demne de luat în seamă: „ L-am citit prima dată atunci când am tradus în limba engleză o antologie de poezie a Uniunii Scriitorilor din România. L-am remarcat pentru simplitatea și profunzimea emoției. Este un poet timid. Iubește tăcerea mai mult decât vorbele. Cu cât e mai scurt poemul lui, cu atât este mai intens. Poezia lui Robert Șerban este foarte legată de locul și timpul în care trăiește. Nu este romancier, dar cărțile lui spun multe povești și pot explica ce înseamnă România cititorilor care nu au văzut țara niciodată. Calitatea de căpătâi a poemelor lui este forța limbajului poetic, care se hrănește, înainte de toate, din concizie. Am adunat aici un mic grupaj de poeme << mute >>, care exprimă mai mult decât unele cărți de o mie de pagini.”

După cum se poate observa din rândurile de mai sus, Lidia Vianu insistă asupra relațiilor ascunse dintre viață și poezie. Autorul, mergând în aceeași direcție, scrie în chip aproape programatic, la finalul unui poem, care dă și titlul cărții: „poezia este ceea ce rămâne din viață/ după ce o trăiești” E și multă mirare în poezia lui Robert Șerban, care, desigur, comportă mai multe nuanțe. Într-un foarte scurt text, un gând răzleț al poetului, semănând mai degrabă cu o amintire din copilărie, e lăsat să plutească între uimire și nedumerire: „de fiecare dată când mă uit la cer/ mă întreb/ dacă lui Dumnezeu nu i se face rău/ când ne privește de la o înălțime/ așa de mare” (***). Prezența în număr sporit a unor „ars poetica” nu e doar o caracteristică oarecare a scrisului acestui autor. Ea indică preocuparea de a ancora poezia în cât mai multe forme ale realității. Astfel, chiar dacă poetul e o persoană eminamente urbană, un atare poem poate avea ceva din stratagemele și meșteșugul țărănesc al supraviețuirii :„scot cuvintele/ din poem/ cu îndârjirea cu care/ bunicul scotea cu securea/ bucățile de lemn/ dintr-un par/ până când îl ascuțea atât de bine/ încât putea să-l înfigă/ dintr- o lovitură/ între coastele mistrețului/ în burta lupului/ a dihorului// scot din poem/ versuri întregi/ și/ cuvinte/ unul/ după/ altul/ îl pregătesc/ îi fac/ vârf” (Pregătirea).

Pe de altă parte, descendența clară a poetului din sofiști se materializează și în cultivarea frecventă a paradoxurilor. În M-am hotărât, sub aparența unei poeme de dragoste, plină de mișcări și gesturi tandre, el cuprinde, într-o conjuncție a căutărilor existenței, linia nestatornică, care desparte sacrul de profan: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată// ce idee grozavă!/ ai exclamat/ și ți-ai trecut fericită palmele dintr-una în alta/ ca atunci când nu știi dacă e mai bine să aplauzi/ ori să mulțumești cerului// ți-ai așezat capul pe umărul meu/și ai șoptit/ ce idee grozavă/ se vede că azi e duminică/ ziua în care Dumnezeu a fost/ în sfârșit/ liber”. Mutatis mutandis, figura de gândire pomenită mai sus rămâne în picioare și atunci când descrie granița, ceva mai fermă , dintre viață și moarte: „nu mai vreau niciodată/ să plâng din cauza ta/ îmi spui/ iar eu mă întreb/ ce marcă vor avea ochelarii de soare/ sub care-ți vei ascunde lacrimile/ când mă vei conduce/ spre finish” (Ochelarii de soare). Mai putem observa că, aproape întotdeauna, poemul se sprijină pe două planuri: unul al ființei, iar celălalt al lucrurilor, care se încarcă de ființă tocmai prin forța, imposibil de numit, a poeziei: „ai spart vreodată o sticlă?/ ai adunat cioburile?/ te-ai tăiat la degete?// vezi/ prietenii sunt precum cioburile:/ deși curge sânge/ continui să le strângi” (Cioburi). Paradoxul din Oglinda îmbracă o judecată care bate către absurd. Gramatical, relația paradoxală o realizează caracterul negativ al ultimului enunț din text: „cerul e întotdeauna frumos/ fiindcă-i oglinda în care/ oricât am privi/ nu ne vedem niciodată”.

Comparația, utilizată ca figură de compoziție, în poemul Atingere, organizează textul în două secvențe. Prima, formată din primele două versuri, redă imaginea omului cufundându-se în senectute, pe când cealaltă întărește această reprezentare prin analogie cu un braț uman impulsionat de spiritul gratuității: „cu cât trăiești mai mult/ cu atât îți dorești mai puțin/ ca o mână care se întinde din toate încheieturile/ iar nu ca să prindă/ să strângă/ să ia/ ci ca să atingă/ cu vârful/ degetelor”. De-a lungul antologiei am putut constata că un pattern recurent îl reprezintă existența și natura lui Dumnezeu. Însă viziunea poetului e paralelă cu cea teologică, așa că nu de o poezie religioasă se poate vorbi aici: „nu la toată lumea Dumnezeu iese-n poze/ dar dacă ai noroc să nimerești unghiul bun/ luminozitatea potrivită și să apeși când ți se șoptește/ l-ai prins” (Fotografia norocoasă). Linia conturului divin e condusă de poet, șerpuitor, printre câțiva filosofi, fără a se opri în dreptul niciunuia mai mult de o clipă: „descărcat pe laptop/ Dumnezeu se vede și mai bine și pare fericit/ l-ai conectat la internet/ apoi la rețelele de socializare/la email la youtube la torrente/ la ce nici n-a visat vreodată// ține-l în permanență online/ vei afla instantaneu/ că restul lumii te iubește tot mai mult/ și îți dă/ ca pe-o cuminecătură nesfârșită/ like după like” (ibid.).

Adâncind aceeași temă, în Jucăria, chestiunea transcendenței e procesată într-un sistem de ars combinatoria, care funcționează de obicei în universul copilăriei: „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzător că/ Dumnezeu e copil”. La finalul volumului, absolut inedită e reprezentarea poeziei printr-o scară suspendată între cer și pământ. Dar și mai curioasă, mai bogată în valențe semantice, pare direcția mișcărilor celui care joacă, la modul alegoric, rolul poetului: „cobor în josul poeziei/ rând după rând/ încet/ ca pe o scară veche/ și nesigură/ cu precauție/ muțește/ prudent/ foarte prudent/ vers/ după/ vers/ până când ajung la ultimul/ stau acolo câteva clipe/ mă uit în sus/ atent/ sticlos/ apoi/ mă arunc” (Veche, nesigură).

Există, în antologia de-acum, poeme care ne-au lăsat o foarte bună impresie la prima lectură, în volumele de sine stătătoare, care o precedă. Unul dintre acestea se numește Bătrânii poeți și ne dăm seama, în contextul noului cuprins, că el ranforsează concepția despre rafinarea artei poetice prin înlăturarea din vers a oricărei materii aluvionare, așa cum o exprimase poetul ceva mai devreme în Pregătirea. Ingenioasă ni se pare ilustrarea îndemnului vechi „multum in parvo” sub forma unei imaginare clepsidre, care, prin simbolistica mișcărilor ei, face trimitere și la perenitatea artei: „sunt poeți/ care se micesc/ de la lună la lună/ de la an la an/ în timp ce urcă în vârstă/ și așa cum ei se împuținează/ poezia lor ia/ treptat treptat/ în greutate// deși au tot mai puține cuvinte/ versuri tot mai scurte/ cărțile lor subțiri/ la fel de subțiri ca la începuturi/ te îndoaie/ te cocoșează/ și trebuie să le prinzi ca lumea/ și să le ții bine/ strâns/ cu ambele mâini/ să nu-ți scape// când citești/ pare că tu însuți te îngreunezi/ și parcă tălpile tale apasă din ce în ce mai tare/ mai puternic/ în locul acela// sunt poeți din care/ o dată cu vârsta/ poezia începe să tragă/ ca dintr-o perfuzie/ iar în vreme ce se golesc/ și se strâng în ei/ ca fructele uitate în soare/ poezia lor se face dură/ se oțelește/ iar cu fiecare cuvânt lipsă/ cu fiecare vers dispărut/ cu fiecare strofă chiuretată/ e mai tăioasă și mai grea/ tot mai tăioasă și tot mai grea/ mai ucigătoare decât bătrânețea”. La baza antologiei lui Robert Șerban Ce rămâne din viață se simte rigoarea unui criteriu tematic: pledoaria, prin arte poetice, pentru o stilistică austeră. Astfel de volume-sinteză, dacă beneficiază și de șansa unei traduceri bune într-o limbă de circulație, propulsează pe orbite mai largi un poet de certă valoare.

Viorel Mureșan